Mănăstirea Putna

posted Mar 27 2017

Mănastirea Putna

Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menționate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici și mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ținut al Sucevei nu este menționată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu același nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ținutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar și de la unii dintre urmașii săi. Constatarea nu poate impune totuși concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăște de sub Obcina Mare și alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoștea, încă de pe atunci, o remarcabilă viață religioasă și că Ștefan cel Mare s-a conformat tradiției, construindu-și mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi. Din uricul său de la 15 martie 1490 rezultă că pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în ținutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Rădăuți, dintre care, pe vremea sa, șase au fost „întoarse și închinate să asculte de Mănăstirea (…) Putna, căci acele biserici și acei popi sunt din satele mănăstirii”. Ele erau, desigur, biserici parohiale, de sat, dar foarte aproape de Putna exista cu certitudine în primul sfert al veacului al XV-lea și o mănăstire. Aceasta este menționată într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe frații Herman și Lațcu, întărindu-le „ocina lor (…), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure și din poiană și unde este mănăstirea lor și vechiul lor loc de cosit…”.

Dacă la aceste probe, riguros documentare, adăugăm și tradițiile privind existența unei vechi mănăstiri pe actualul teritoriu al satului Laura, unde ar fi trăit o vreme Daniil Sihastru, precum și pe cele referitoare la precedența chiliei din valea Vițeului și a unei bisericuțe de lemn care s-ar fi aflat chiar pe dealul Sionului, argumentele în favoarea fundării acestei ctitorii într-o zonă cu vechi tradiții monastice se înmulțesc simțitor.

Să rămânem însă la izvoarele istorice, în Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulțumire, dar, având în vedere importanța pe care o acorda voievodul însuși acestei victorii, este de presupus că ea urma să fie pe măsura evenimentului. Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene și în Cronica moldo-polonă, unde, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menționează foarte lapidar că la 10 iulie 1466 Ștefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Cercetările arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia că în incinta Mănăstirii Putna nu există urme de viețuire omenească „anterioare construcțiilor în piatră din vremea lui Ștefan cel Mare” și că „la venire constructorii au defrișat terenul prin ardere, descoperindu-se deasupra solului viu o dungă de cenușă și cărbuni, iar sporadic chiar trunchiuri de copaci carbonizați”.

Cele mai recente cercetări de acest fel, efectuate în anii 1980 – 1982, ar putea conduce totuși la concluzia că chiar pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o așezare monahală anteștefaniană, deoarece spre latura sudică a incintei, lingă temeliile casei domnești construite de Ștefan cel Mare, au fost descoperite câteva morminte, care, prin poziția lor stratigrafică, ar pleda în acest sens.

Din pisaniile și însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ștefan cel Mare, au fost transferați de la Neamțu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulți monahi, meșteri caligrafi și miniaturiști, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie și evangheliare necesare viitorului locaș. Prezența unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viață religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfințirea noului edificiu, nu se putea desfășura decât la adăpostul unor chilii improvizate și al unei bisericuțe de lemn, probabil mai vechi și foarte apropiate, în orice caz, numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ștefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridicește constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la frații Stan, Jachim și Simion Babici, pe două sute de zloți tătărăști, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile și poienile, cu muncelele, fânețele și izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei și Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (…) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ținutul Sucevei, ca toponimic, în general, și ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ștefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.

Dacă ar fi să calculăm durata lucrului la biserică după intervalul dintre fundarea și sfințirea ei, ar însemna că numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. în fapt, construirea bisericii a durat mai puțin, ea fiind terminată – după toate probabilitățile – pe la sfârșitul anului 1469, dar expedițiile întreprinse de voievod în Transilvania pentru lichidarea lui Petru Aron, ca și invaziile tătare din anii 1469 și 1470 nu i-au îngăduit s-o sfințească decât la 3 septembrie 1470. Până atunci, domnul i-a mai dăruit o jumătate din satul Maneuți și o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii și cărți, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a făcut danie somptuoasa cădelniță de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfințirea marii sale ctitorii.

Potrivit vechilor noastre letopisețe, ceremonia târnosirii s-a constituit – ca și fundarea – într-un prinos de recunoștință adus Providenței, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinți, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuși ctitorul și familia sa, boierii divaniți și o mare mulțime de credincioși. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului și cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.

Lecturând eronat o inscripție de la Cetatea Albă, unii istorici au afirmat că Mănăstirea Putna ar fi fost construită de un arhitect grec, numit Theodor, dar cercetările ulterioare nu confirmă aserțiunea, demonstrând că Ștefan cel Mare nu a dispus niciodată de un asemenea arhitect.

Concepută ab initio ca necropolă domnească, mănăstirea a polarizat mereu atenția voievodului, care a dezvoltat-o progresiv și a vizitat-o frecvent, prezența lui fiind atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfințirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, „scris de credinciosul său boier, pan Toma logofăt, la Mănăstirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamnă că obișnuia să rezideze uneori aici. Faptul reclama, desigur, amenajări speciale. Din conținutul unei vechi și mult discutate inscripții, care s-a pierdut în a doua jumătate a veacului trecut, rezultă că Ștefan cel Mare și-ar fi construit o locuință domnească la Putna în anul 1473. Transcris și publicat în 1862, cu evidente erori, de către ieromonahul Sevastian Georgiescul, textul acestei inscripții dispărute nu ne oferă, din păcate, certitudinea informației. Iată conținutul său în transcrierea citată: „Binecinstitorul domn al Țării Moldovei, nepotul lui Alexandru Voievod și fiul lui Bogdan Voievod, din coroana sfințită a lui Dragoș Voievod, Io Ștefan Voievod și-a făcut locuință sieși în Mănăstirea Putnei, în anul 6981 (=1473), luna mai”. Câteva lucruri sunt sigure totuși: că ieromonahul-epigrafist nu a inventat inscripția, ci numai a transcris-o greșit; că nu partea de text privind construirea de către Ștefan a unei locuințe la Putna, în anul 1473, este suspectată de erori, ci intitulația, sau, mai exact, partea introductivă referitoare la descendența lui Ștefan cel Mare din Dragoș-vodă; că ridicarea unei locuințe domnești la Putna, în vara anului 1473, apare ca un fapt perfect verosimil și, în sfârșit, că citatul ieromonah nu a comis erorile semnalate transcriind pisania din 1559 a lui Alexandru Lăpușneanu, care se află și acum la Putna – așa cum a crezut Melchisedec, iar după el și alții – ci o altă pisanie, care a dispărut într-adevăr. Semnalând și regretând erorile, mărturisind că el însuși a căutat-o, dar nu a mai găsit-o, reputatul slavist Eugen Kozak intuia valoarea acestei inscripții, presupunând că dacă lecturarea lui Georgiescul ar fi fost mai fidelă, mai demnă de încredere, ea ar fi prezentat un mare interes istoric, întrucât se afirmă răspicat (ausdriicklich) în cuprinsul ei „că Ștefan cel Mare și-a construit la Mănăstirea Putna, în luna mai 1473, o locuință domnească proprie (ein eigenes furstliches Absteigquartier)”.

Dincolo de controversele pe care le-a generat această inscripție, profund verosimilă, repetăm, în privința locuinței menționate, alte mărturii, mult mai certe atestă că la Putna s-a construit intens în perioada imediat următoare sfințirii. Subliniem în primul rând faptul că cercetările arheologice din 1955-1956, 1980-1982, au confirmat pe deplin existența – în epoca lui Ștefan cel Mare – a unei case domnești la Putna, pe latura sudică a incintei, iar din pisania puternicului Turn al tezaurului, situat pe latura vestică, precum și din cea de pe fațada estică a turnului de intrare în mănăstire, aflăm cu certitudine faptul că la data de l mai 1481 acțiunea de edificare a zidului perimetral, cu toate fortificațiile aferente, era încheiată. Lucrări de amploare, ele au cerut, neîndoielnic, timp și eforturi susținute, îngăduindu-ne presupunerea că ridicarea lor a fost impusă și urgentată nu numai de prezența bisericii si, a chiliilor mănăstirești, ci și de existența casei domnești de aici și de acumularea continuă a unor impresionante valori materiale și spirituale între zidurile sale.

S-a remarcat mai de mult că „… un atare centru întărit putea să facă față pilcurilor de oști prădătoare, care nu arareori se abăteau în incursiuni de jaf asupra Moldovei”, subliniindu-se, totodată, și importanța strategică a locurilor în care se construiau asemenea așezăminte fortificate, implicate frecvent în sistemul general de apărare a țării. Dintr-un letopiseț rusesc aflăm, bunăoară, ca în timpul campaniei din 1497, Ștefan cel Mare și-a adunat oastea „în munți, în locuri strâmte și de nepătruns, unde își avea și mănăstirea sa iubită, numită Putna, și acolo a stat de pază cu mare întărire, cu toată oștirea țării”.

Se știe, de asemenea, că, încă din această fază a începuturilor, s-a trecut aici la organizarea unui atelier de broderii în care se lucra cu fir de aur și argint, cu mătăsuri scumpe și pietre prețioase; a unui scriptoriu de reputație sud-est europeană, pentru care se aduceau foi de pergament și hârtie filigranată din apusul Europei; a unor ateliere de orfevrărie și ceramică etc., toate la un loc reclamând condiții de securitate sporită și spații de lucru adecvate, care, neîndoielnic, tot în incinta mănăstirii au fost asigurate. Cum arătau aceste construcții și cum erau ele distribuite în perimetrul așezământului sunt întrebări la care documentele istorice nu răspund, iar investigațiile arheologice, după cum vom vedea, cu toate că au adus importante clarificări până acum, încă nu și-au spus ultimul cuvânt. Sunt frecvent atestate în schimb generoasele danii și privilegii pe care domnul a continuat să le acorde veneratei sale ctitorii, sporindu-i considerabil averea, în urma lor, numai între anii 1470-1480, mănăstirea a dobândit, pe lângă moșiile anterioare, satele Balcăuți, Ostrița, Tîrnauca, Jicovul de Jos, morile domnești din târgul Siret, o moară pe Suceava, alta în satul Feredieni, un obroc anual de douăsprezece buți cu vin, numeroase cărți, odoare și odăjdii bisericești. Se înregistrează în același interval de timp și o importantă danie boierească, pe care o face marele vistier Ignatie, zis Iuga, în anul 1476, constituită din satul Șirăiți de peste Prut, dintr-o cădelniță și un chivot, lucrate în argint aurit, dintr-o sută de zloți ungurești și o sută de oi, pentru a i se asigura veșnica pomenire lui și soției sale Năștea, precum și copiilor acestora.

Mănăstirea se afla în plină ascensiune economică și spirituală, când asupra ei s-a abătut prima din seria grelelor încercări prin care avea să treacă de-a lungul veacurilor. După cum ne informează Letopisețele putnene, la 15 martie 1484, „în miercurea mare, la miezul nopții spre joi, a ars toată Mănăstirea Putnei, cu desăvârșire”. In pofida precizării de la sfârșitul acestei știri, proporțiile sinistrului sunt greu de stabilit, deoarece, în primul rând, zidurile de incintă, biserica, turnurile și alte construcții de piatră, prin însăși structura lor materială, nu puteau să ardă „cu desăvârșire”; apoi, unele broderii și manuscrise, care se aflau sigur la Putna în noaptea respectivă – cum ar fi, bunăoară, Acoperământul de mormânt al Măriei de Mangop sau Leastvița scrisă de monahul Vasile în 1472 – au ajuns totuși până-n zilele noastre; rezultă, de asemenea, din pisaniile unor dvere, a căror execuție s-a încheiat ori, dimpotrivă, a început la puțină vreme după incendiu, că nu s-au întrerupt cu acest prilej toate activitățile curente din cadrul mănăstirii, ceea ce înseamnă că aceasta nu a fost distrusă întru totul, ci numai parțial, avariile puțind fi remediate ulterior destul de operativ.

Noi danii continuă să ridice rangul social-economic al așezământului, căruia voievodul îi mai întărește, până în 1490, satele Vicșani, Frătăuți, Botășani și Climăuți, de pe Suceava; Greci de pe Șiret și Cozminul din ținutul Cernăuți, la care se adaugă „toate pietrele de ceară de la târgul nostru Șiret”, propriile mori din aceeași localitate și „vama cea mică de pe Suceava, ce este Ia Jicov”.

Anul 1490 culminează cu cele mai importante danii și privilegii pe care le-a dobândit Mănăstirea Putna până acum. Printr-o serie de urice emise în zilele de 15, 16 și 17 martie, Ștefan cel Mare îi închină 16 biserici cu preoții lor din ținuturile Suceava și Cernăuți, recunoscând, totodată, egumenului de la Putna dreptul de a judeca preoții respectivi; îi întărește, de asemenea, satele: Voitin, „unde a fost casa lui Hărman și a tatălui său Iațco”; Clicicăuți, pe Prut, la gura Derehluiului, în ținutul Cernăuți; Macicatovți, pe Suceava, împreună cu morile și cu mănăstirea din sat; mănăstirea de maici din Horodnic, împreună cu satul Balasinesti de pe Suceava; acordă călugărilor putneni dreptul de a-și aduce în fiecare primăvară și toamnă câte trei care mari cu pește, fie de la Dunăre, fie de la Prut sau de la Nistru, fără să plătească nici un fel de vamă; întărește aceleiași mănăstiri toată braniștea (= moșia) din jurul ei, indicându-i următoarele hotare: ,,de la obârsia Laurei, pe obcină până la Făleau și pe Făleau în sus, până la cărarea unde e groapa lui Alexe, la Șipot, de acolo pe obcină până la obârsia Sadăului, și pe obcină, până la obârsia Ruscăi și la obârsia Seleatinei, iar de acolo la Suceava, la Șipot, de acolo la Pogoniște, apoi la casa lui Benea și apoi iarăși pe obcină la Arsuri si, pe obcină, la Dealul lui Timotei și, pe obcină, la Runcul lui Berchez, și iarăși pe obcină la obârsia Veței și la obârsia Maleasei, de acmo la gura Putnei, unde se varsă în Suceava”.

Prin aceleași urice din 1490, domnul interzicea tuturor judecătorilor și globnicilor de a intra în vreunul din satele mănăstirii, iar protopopilor sau vornicilor oricărui mitropolit să aibă vreo treabă cu preoții din satele ctitoriei sale, aceștia din urmă fiind obligați să asculte numai de „acea sfântă mănăstire a noastră (…) și să plătească dare acolo și tot venitul ce se cuvine unui mitropolit de la popi”. Putna dobândește astfel prerogative cvasiepiscopale, devenind cea mai importantă mănăstire din Moldova.

După diverse izvoare documentare, numai Braniștea se compunea din munții Bucovul lui Goian, Cornul, Săcălusul, între Pâraie, Gigeul, Dealul între Putne, Dealul Crucii, Dealul Săcarii, Măgura, Gropile. Mintea, Jurovița, Tomnatecul, Bobeica, Țapul, Lucina, Moldova și Pofioniștea, iar pe teritoriul ei s-au constituit cu vremea următoarele sate: Putna, Gura Putinei, Carlsbergl, Straja, Sădăul, Tomnatecul, Ulma, Seletinul, Ropocelul, Plosca, Șipotele și Moldova sau Sulița.

La aceste imense domenii, Ștefan mai adaugă: în 1492, satul Ștubeiul, pe Bașeu, și „un loc din pustie pe cealaltă parte a Podragăi”; în 1501, satele Sinești și Onicicani, la Cîrligătură; în 1502, Iezerul Cerlenul (Roșul), peste Prut, cu satul Bălintesti și cu Seliștea lui Manea, satele Șcheia și Frăceni de pe Frumoasa, satul Fântâna Măcisul de Ungă Iezerul Cerlenul, un loc din hotarul Boiștii, cu satul unde a fost Fălcin, pe Frumusița, și un obroc anual de 150 de drobi de sare din ocna de la Trotuș.

Concomitent cu daniile de moșii și privilegii, voievodul și-a înzestrat necontenit necropola cu neprețuite comori spirituale, cu manuscrise miniate și ferecate, cu odăjdii și odoare de o inestimabilă valoare artistică, opere ieșite din mâinile pline de har și atât de frecvent anonime ale „mult-păcătoșilor monahi” de aici, cum ei înșiși se autointitulau uneori, cu umilință, în pisaniile splendidelor opere pe care le-au zămislit și care au dus faima Putnei atât de departe peste veacuri și hotare. În acest sens, pe bună dreptate, apreciază unii cercetători că dacă ar fi să comparăm rolul cultural al mănăstirilor de seamă din epoca lui Ștefan cel Mare cu instituțiile moderne din vremea noastră, „Mănăstirii Neamțu i s-ar putea atribui titlul unei facultăți de litere, pe când Mănăstirii Putna i-ar reveni gloria celei mai înfloritoare academii de arte frumoase din trecutul românesc”. Ea își merită din plin această glorie nu numai prin operele pe care le-a creat, ci și prin artiștii pe care i-a format în atelierele sale, o veritabilă școală în accepția cea mai proprie a noțiunii, înțeleasă, deci, ca proces de învățământ sistematic organizat. Este evident acum, în lumina celor mai recente cercetări, că scriptoriul Mănăstirii Putna sau atelierele sale de broderie, de icoane și de orfevrărie nu erau numai centre producătoare de manuscrise, miniaturi, ferecaturi, broderii, icoane și alte obiecte de cult cu valoare artistică, ci și scoli în care se învățau meșteșugurile respective, după anumite norme rezultate dintr-o îndelungată experiență. Mai mult, titlurile de retor, protopsalt, scholasticus, domesticus ș. a., atribuite unor monahi ca Eustație, Antonie și Lucaci, bunăoară, spre sfârșitul secolului al XV-lea și de-a lungul celui de al XVI-lea, atestă că aici, alături de atelierele menționate și de obișnuita școală elementară, de grămătici, în care se învățau scrisul și cititul, pe grecește și slavonește, funcționa și o scoală de nivel mai înalt, de ars dictaminis, adică de retorică, asemănătoare acelor scliola latina din Europa apuseană și cu o programă de studii similară, care cuprindea cel puțin retorica, logica, muzica psaltică și astronomia. Bazele acestei școli au fost așezate, neîndoielnic, în epoca, înfloritoare sub toate aspectele, a marelui domn și se consideră că „ea este prima școală medie din Moldova (…), în genul căreia nu exista la acea epocă nici una în Balcani, cu excepția Școlii patriarhale, din Constantinopol”.

După o viață de proporții epopeice, simțindu-și sfârșitul aproape, Ștefan cel Mare emite la 2 februarie 1503, un nou hrisov, cu semnificații testamentare, în care sunt recapitulate și reîntărite toate privilegiile Mănăstirii Putna de la întemeiere și până la data respectivă, după cum urmează:

„în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Troiță sfântă, de o ființă și nedespărțită. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoință și cu inimă luminată și curată și din toată bunăvoia noastră și cu ajutorul lui Dumnezeu, și am făcut, pentru pomenirea sfânt-răposaților înaintași bunici și părinți ai noștri, și pentru sănătatea și mântuirea noastră și pentru sănătatea și mântuirea doamnei noastre, Măria, și pentru sănătatea și mântuirea copiilor noștri, și am întărit prin acest privilegiu al nostru toate privilegiile Mănăstirii Putnei, unde este hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și unde este egumen arhimandritul și rugătorul nostru, chir Spiridon, oricâte privilegii are acea sfântă mănăstire pentru toate satele ei și anume pentru satele: satul Jicovul de Sus, satul Jicovul de Jos, satul Voitin, satul Maneuți, satul Balosinești, satul Botășani, satul Vicșani, satul Macicatești, satul Frătăuți, satul Climăuți, satul Ternauca – toate satele de mai sus sunt pe Suceava – și iarăși satul Balcăuți, ce este lingă târgul Șiretului, și satul Grecii, pe Șiret, tot lângă târgul Șiretului, și, în ținutul Cernăuților, satul Cozmin, și satul Clicicăuți și satul Ostrița, pe Prut, și satul Ștubeiul, pe Bașiu, și, la Cîrligătură, satul Sinești și satul Onicicani, și, la Prut, o bucată de pământ din hotarul Boistei, ceva mai jos de gura Boistei, și mlaștina gârlei și satul Bălintești și iezerul Rosul și Seliștea lui Manea, la gura Frumoșiței, și, pe Frumoșîța, satul unde a fost Falcin, din jos de Andriiași și, pe Frumoasa, trei sate, anume Fărcenii, din Jos de Troian, și Scheii, la gura Frumoasei, și la Fântâna Măceșul, ce se află la capătul de jos al iezerului Roșul, care acele mai sus scrise sate și acel iezer Roșul au fost cumpărate și date de noi acestei mai sus scrise sfinte Mănăstiri de la Putna; și apoi, pe Șiret, satul Camenca, și satul Tomești și satul Cupca, care aceste trei sate le-a dat la moartea sa, pentru pomenirea sa, răposatul Iurii Cupcici aceleiași mai sus scrise Mănăstiri de la Putna; și încă două sate în ținutul Cernăuților, anume satul Strointil și satul Urvicolesa, pe care tot la moartea sa și pentru pomenirea sa le-a dat aceleiași sfinte Mănăstiri de la Putna răposatul Simca.

Toate cele mai sus scrise, adică toate mai sus scrisele sate, cu toate hotarele lor vechi și cu tot venitul și cu toate câte au ascultat din vecii vecilor de aceste sate și au ținut la ele, precum stă scris în privilegiile de cumpărătură și de danie, să fie neclintite și nemișcate în veci mai sus scrisei sfinte Mănăstiri de la Putna.

Și mai întărim noi prin acest privilegiu și celelalte privilegii ale aceleiași mai sus scrise mănăstiri, date și scrise tot de noi, pentru viile din dealul Hîrlăului, pentru popi, pentru sarea de la ocnă, pentru țigani, pentru braniștea din jurul mănăstirii, pentru pietrele de ceară din târgul Șiretului, pentru morile de pe Șiret, aproape de târgul Șiretului, pentru vama cea mică de pe Suceava, la Jicov, pentru gloabele din satele mănăstirești, pentru prisaca de la Comarna, pentru majile de pește fără vamă, așa cum e scris și dat în privilegii și neclintit pe veci să fie acestei sfinte Mănăstiri de la Putna.

Și, de asemenea, și de aici înainte, orice s-ar mai adăuga și de la noi sau de la altcineva, așa cum se va da și se va scrie, și una și alta, neclintit și nemișcat să fie acestei sfinte Mănăstiri de la Putna.

Iar la aceasta este credința domniei noastre, a mai sus scrisului, noi, Ștefan voievod, și credința preaiubitului fiu al domniei mele, Bogdan voievod, și credința boierilor noștri: credința panului Boldor vornic, credința panului Șteful, credința panului Toader și a panului Negrilă, pârcălabi de Hotin, credința panului Eremie și a panului Dragoș, pârcălabi de Neamț, credința panului Șandru de la Cetatea Nouă, credința panului Arbure, portar de Suceava, credința panului Clănău spătar, credința panului Isac vistier, credința panului Cozma Șarpe postelnic, credința panului Moghilă ceașnic, credința panului Frunteș stolnic, credința panului Petrică comis și credința tuturor boierilor noștri moldoveni și mari și mici.

Iar după viața noastră, cine va fi domn al țării noastre, din copiii noștri sau din neamul nostru sau pe oricine îl va alege Dumnezeu să fie domn al țării noastre, Moldova, acela să nu clintească dania și întărirea noastră, ci s-o întărească și s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noștri și am dat și am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna.

Iar cine ar vrea să clintească dania noastră, acela să fie afurisit de Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, și de Preacurata lui maică, și de patru sfinți evangheliști și de sfinții apostoli de frunte Petru și Pavel și ceilalți și de 318 sfinți părinți purtători de Dumnezeu de la Nicheia și de toți sfinții care din veac au plăcut lui Dumnezeu și să fie asemenea lui Iuda și blestematului Arie, și să aibă parte cu acei iudei care au strigat asupra Domnului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zicând: sângele lui asupra lor și asupra copiilor lor, ceea ce este și va fi în veci, amin.

Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan, Tăutul logofăt, să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.

A scris Toader, la Suceava, în anul 7011 (1503), luna februarie, 2 zile”.

Ne aflăm, în fața ultimului document important emis de Ștefan cel Mare pentru venerata sa ctitorie, act care le încununează apoteotic pe toate celelalte. La 2 iulie 1504, ineluctabilul apus de soare își arunca zăbranicele mohorâte peste sufletul întregului neam. Slăvitul erou închidea pentru totdeauna ochii, într-o marți, „în al patrulea ceas din zi”, cum se precizează pe acoperământul său de mormânt, după ce „domnise în Țara Moldovei 47 de ani și 3 luni”.

Letopisețele putnene consemnează evenimentul în stilul lor concis și exact, arătând că „binecredinciosul domn Io Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a fost îngropat în mănăstirea zidită de dânsul, la Putna”, pe câtă vreme Letopisețul anonim al Moldovei asociază evenimentului și o serie de fenomene prevestitoare, susținând că „a fost în același an, înainte de moartea lui, iarnă grea și foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Și au fost în timpul verii ploi mari și revărsări de ape și înnecuri din pricina apelor mari”, de unde se vede că înainte de a coborî pentru totdeauna sub lespedea somptuoasă din gropnița Putnei, Ștefan cel Mare urcase mai întâi în lumea nemuritoare a legendelor.

Destinată a fi necropolă domnească, biserica Mănăstirii Putna fusese inaugurată, în această postură, încă din luna decembrie 1477, când primea, pe latura stingă a gropniței, trupul neînsuflețit al celei de, a doua soții a voievodului, doamna Maria de Mangop, nefericita coborâtoare din neamul împărătesc al Paleologilor. Au urmat apoi, pe rând: în 1478 mitropolitul Teoclist I, îngropat pe latura nordică, interioară, a pridvorului; în 1479, Bogdan, și în 1480, Petru, ambii fii nevârstnici ai lui Ștefan cel Mare, îngropați sub o lespede comună lângă mormântul Măriei de Mangop.

Vechile anale și cronici moldovenești afirmă ca la 11 mai 1500 „a răposat roaba lui Dumnezeu, Măria, doamna lui Radul voievod și a fost îngropată în Mănăstirea Putna”, dar mormântul ei a rămas neidentificat până în prezent. Faptul că la această mănăstire se păstrează totuși un acoperământ de mormânt din a cărui pisanie rezultă clar că este al doamnei Măria, soția lui Radu cel Frumos, mama doamnei Maria Voichița și, prin urmare, soacra marelui Ștefan, constituie o dovadă în plus că aceasta a fost realmente înmormântată aici. Dealtfel, în pronaosul bisericii, pe dreapta, între mormântul lui Bogdan al III-lea și zidul dinspre gropniță, se află acel mormânt enigmatic, marcat acum cu un fragment de lespede, care, prin poziția sa, trebuie să aparțină unui membru al familiei domnitoare și pe care unii cercetători mai vechi – pornind tocmai de la această constatare – s-au grăbit să-1 atribuie lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare. Despre acesta însă chiar Analele putnene spun că a răposat la 26 iunie 1496 și că a fost „îngropat în mănăstirea de la Bistrița, lângă străbunicul său Alexandru voievod”, unde este, într-adevăr, atestat. Opinăm, în consecință, că ocultul mormânt de la Putna ar putea fi atribuit, cu destul temei, doamnei Maria Despina, soția lui Radu cel Frumos.

Potrivit celor mai sigure informații, acestea sunt mormintele pe care le-a primit necropola putneană până la moartea lui Ștefan cel Mare. Cortegiul înmormântărilor voievodale a continuat apoi cu doamna Maria Voichița, a treia soție a ctitorului, așezată în 1511 lângă mormântul soțului ei; cu Bogdan al III-lea – Vlad, fiul lor, îngropat în 1517 pe latura sudică a pronaosului; cu Maria Cneajna, fiica lui Ștefan cel Mare, așezată în 1518 lângă Bogdan al III-lea, fratele ei; cu Ștefăniță-vodă, fiul lui Bogdan al III-lea, înmormântat, în 1527, pe latura nordică a pronaosului și, în sfârșit, cu doamna Măria, a doua soție a lui Petru Rareș, îngropată în 1529, tot în pronaos, lângă mormântul precedentului. După această dată, inscripțiile de la Putna, vechile anale și cronici nu mai atestă nici o înmormântare domnească aici. Petru Rareș, cum bine se știe, își construiește în 1530 o necropolă proprie la Probota, unde vor fi înmormântați el, doamna sa Elena și fiul lor Ștefan. La fel vor proceda ulterior Alexandru Lăpușneanu la Slatina, Petru Șchiopul la Galata, frații Movilești la Sucevița și alți voievozi prin alte locuri.

Daniile către Putna se răresc, dar nu încetează cu totul sub urmașii imediați ai marelui voievod. Nicolae Iorga considera că mănăstirea începe să decadă în această vreme, deoarece analele domnilor nu se mai scriau acolo, ci la Probota și pentru ca „după mitropolitul David, mort la l aprilie 1509, nu se mai întâlnește multă vreme un mitropolit cu metania de la Putna”. Totuși mănăstirea continuă să trăiască încă vreo jumătate de veac pe vechile temeiuri așezate autoritar de ctitorul ei. Bogdan al III-lea îi face danii opt sute de zloți, odoare de preț, printre care și renumita Dveră de la 1510; Ștefăniță-vodă îi reîntărește vechile privilegii și moșii de pe vremea bunicului său, iar Petru Rareș însuși îi sporește averea dăruindu-i, printre altele, satul Petrecanii pe Bașeu și un clopot de mari proporții, denumit „Ușerul”, păstrat până în zilele noastre. La 8 martie 1536 însă un nou incendiu tulbură viața mănăstirii, producându-i importante stricăciuni, fără să afecteze și biserica. Dintr-o însemnare pe un minei din secolul al XV-lea, aflăm că au ars atunci „casele domnești, amândouă trapezele, bucătăria, spitalul și cămara”. Se trage astfel concluzia că aici funcționa, pe lingă atelierele menționate mai sus, și o bolniță, adică un spital mănăstiresc. Această concluzie este întărită de existența unei copii, făcută la Putna în 1543, după un tratat de medicină din secolul al XV-lea, scris în limba latină și intitulat Proemitatia quaedam ad medicinam spectantia (Unele considerații privitoare la medicină), fapt în care unii cercetători văd – pe drept cuvânt – dovada că în școala de aici se preda călugărilor, pe lingă alte discipline, „și medicina după cursurile de medicină ale apusului Europei”.

Vremuri grele au urmat, dar nu numai pentru Mănăstirea Putna, ci pentru întreaga Biserică Ortodoxă din Moldova, sub domniile lui Iliaș Turcitul (1546 – 1551), Despot-vodă (1561 – 1563) și Ioan-vodă cel Viteaz (1572 – 1574), ultimul mergând cu măsurile împotriva clerului până la confiscarea tuturor averilor mănăstirești. Situațiile dificile create de ei au fost întrerupte binefăcător de cele două domnii ale lui Alexandru Lăpușneanu (1552 – 1561 și 1564 – 1568), pe care îl aflăm, dealtfel, nu numai ca donator al Mănăstirii Putna, ci și în postură de ctitor al unui edificiu de aici, care, din păcate, nu s-a păstrat, dar care este atestat de pisania acestuia, datând din 1559, încastrată acum în peretele estic al capelei de iarnă cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Sub domnia lui Petru Șchiopul se revine complet la stătu quo ante, Putna dobândind de la acest voievod noi proprietăți, printre care satele Cuciurul, Pleșcenții și Stăucenii, iar de la un oarecare Nicolas, grec din Cotnari, încă trei fălci de vie. Un alt sat – Crasna – „ce l-au cumpărat Filotei, episcopul Husului și l-au dat danie sfintei Mănăstiri Putnii” îi este întărit de Ștefan al II-lea Tomșa în timpul primei sale domnii (1611 – 1615). Câțiva ani mai târziu, sub a doua domnie a aceluiași voievod, o nouă urgie se abate asupra marelui așezământ putnean, provocând incalculabile și irecuperabile pagube întregului patrimoniu cultural-artistic românesc. După cum rezultă dintr-o scrisoare adresată la 24 iunie 1622 de Ștefan al II-lea Tomșa sfatului Bistriței transilvane, o ceată de tâlhari din acest ținut a prădat mănăstirea: „au spart ușile și au stricat vistearele, luat-au averea, argintul și sculele mănăstirii toate, carile au fost făcute de cei domni bătrâni, și au muncit (= torturat) călugării de i-au arsu și i-au tăiat și le-au luat treizeci de cai și bani și covoare și alt tot ce au găsit”. Fără îndoială că și pe asemenea căi au ajuns unele odoare bisericești de mare valoare și, mai cu seamă, unele dintre cele mai prețioase manuscrise moldovenești din secolele al XV-lea și al XVI-lea, în diverse colecții de peste hotare…

În timpul primei sale domnii (1626 – 1629), Miron Barnovschi reîntărește egumenului de la Putna dreptul de jurisdicție asupra tuturor satelor aparținând acestei mănăstiri, fără să adauge însă și altele pe lângă ele. Noi danii se înregistrează, în schimb, sub domnia lui Vasile Lupu (1634 – 1653), al cărui zel constructiv conferă o nouă strălucire arhitecturii moldovenești, mai ales prin magnificele sale ctitorii de la Iași. Acesta dăruiește Mănăstirii Putna, în 1646, „moșia Sf. Onufrie cu biserica cea zidită”, moșie care mai aparținuse Putnei pe vremea „cînd era acolo biserica cea de lemn”. Tot el reîntărește în 1647 „munții sfintei Mănăstiri Putna”, adică Braniștea, dar, din păcate, șase ani mai târziu își va încheia prima domnie cu nefaste consecințe pentru biserica lui Ștefan cel Mare de la această mănăstire. Se știe că în lunile aprilie-septembrie 1653, au loc luptele pentru domnie dintre logofătul Gheorghe Ștefan, ajutat de munteni și transilvăneni, pe de o parte, și Vasile Lupu, ajutat de cazacii ginerelui său Timus Hmelnițki, pe de altă parte. Potrivit unei aserțiuni, cu acest prilej Vasile Lupu i-ar fi încuviințat lui Timus Hmelnițki să devasteze Mănăstirea Putna pentru a căuta presupusele comori ale lui Ștefan cel Mare. Deși aserțiunea pare neverosimilă, fapt pentru care însuși Neculce o relatează în O samă de cuvinte și nu în Letopisețul propriu-zis, totuși domnul este aspru înfierat de cronicar: „Vasilie-vodă, zice el, aproape de mazilie, au greșit lui Dumnedzeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie, de au stricat Mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, și n-au găsit. Și s-au apucat să o facă de nou iarăși precum au fost, și nu i-au agiutat Dumnedzeu să o facă. Că au zidit-o numai din temelie din pământ și pană la ferestri, și i-au luat Dumnedzeu domnia. Că s-au sculat Gheorghie Ștefan logofătul cu oaste asupra lui și l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperită Mănăstirea Putna i-au luat cazacii lui Timus, a ginerelui Vasiliei-vodă, de l-au dus la cetate la Suceavă, de au făcut glonțuri de pușcă…”, învins, Vasile Lupu se refugiază peste Nistru, iar Gheorghe Ștefan se proclamă domn al Moldovei. Timus Hmelnițki, grav rănit, moare la Suceava în ziua de 18 septembrie. Rezidirea monumentului continuă, dar cu mari intermitențe. Conform pisaniei slavone din pridvor, de deasupra ușii care duce în pronaos, „această biserică a înnoit-o Io Gheorghe Ștefan-vodă și s-a sfârșit în zilele lui Istrati Dabija-vodă, în anul 7170 (= 1662)”, așadar, după aproape zece ani de la demolare.

Dabija Vodă emite chiar în anul încheierii reconstrucției un hrisov pentru a se lăsa „foarte în pace casa și metohul sfintei Mănăstiri Putnii, ce are la târgul Șiretului”, privilegiu care va fi reînnoit în 1669 de Gheorghe Duca, iar în 1701 și de către fiul acestuia Constantin, între timp însă au loc mari tulburări în Moldova, pricinuite de oștenii dezlănțuiți ai regelui Ioan Sobieski în vara anului 1691. „La Putna, scrie Nicolae Iorga, veni o ceată de cazaci, drăgani și joimiri înhăitați cu dânșii și cerură să li se dea în mână turnul unde bănuiau că se află bogățiile ascunse ale boierilor; nedându-li-se, el aprinseră mănăstirea și nu se învoiră a o stinge cu „puștile de apă” ce aveau, de cât atunci când li se dădură cheile”. Ion Neculce susține că jefuitorii au luat atunci din turn numai averea boierilor și negustorilor, „iar a mănăstirii n-au luat nemica”, ceea ce, evident, este foarte greu de crezut.

În primii ani ai veacului al XVIII-lea, Mihai Racoviță-voievod absolvă mănăstirea de plata oricărui tribut (1707), iar Antioh Cantemir îi scutește vecinii din satul Cuciurul „de gorștină, desetină, conace, podvezi și de cai de olac și oprește starostelui de Cernăuți, deșugubinarilor și globnicilor intrarea în acel sat mănăstiresc, menținând însă jurisdicțiunea vornicului mare în cazuri de moarte de om”. Un nou sat – Ciudiul, din ținutul Sucevei – îi este făcut danie, în 1707, de către Maria comisoaia și Irina stolniceasa. Privilegiul de la Antioh Cantemir este reîntărit, ulterior, în mai multe rânduri, de Nicolae Alexandru Mavrocordat, respectiv, în anii 1710, 1712 și 1715. Cu a doua sa domnie, impusă de turci în toamna lui 1711, ca urmare a eșecului moldo-rus de la Stănilești, Nicolae Mavrocordat inaugurează, mai întâi în Moldova, apoi și în Țara Românească, regimul fanariot. „Vremi grele, spunea Iorga, în care toată povara împărăției turcești slăbite, scăzute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasă pe umerii țăranului român”.

Deși au excelat, într-adevăr, printr-un fiscalism apăsător, în tendința lor de grecizare a Bisericii românești, domnii fanarioți oferă totuși acesteia felurite privilegii, încercând să și-o aservească, fără a izbuti însă. Putna primește noi danii și succesive reîntăriri ale celor vechi, din partea lui Mihai Pacoviță, a lui Grigore al II-lea Ghica și a lui Constantin Mavrocordat, iar de la un boier, pe nume Grigorie Apostol, biv-vel paharnic, dobândește, în 1723, moșia Șerpenii. Din păcate, un puternic seism produce în 1739 grave avarii atât bisericii, cât și zidurilor împrejmuitoare, fortificațiilor acestora și altor construcții din incintă, avarii cărora li se adaugă, la scurt interval, un nou jaf. Potrivit mărturiilor oculare ale arhimandritului Vartolomei Măzăreanu, relatate în Istoria pentru sfânta Mănăstire Putna, pe la sfârșitul lunii septembrie din același an, părăsind Moldova, moscalii au prădat și această ctitorie, luând „toate dobitoacele și toate averile boierilor țării, adăpostite în puternicul turn mănăstiresc”. Imediat după ei, părăsi definitiv țara și Mitropolitul Antonie, în locul căruia Grigore al II-lea Ghica, (eludându-i pe Ioanichie de Roman, pe Varlaam de Rădăuți și pe Teofil de Huși, toți trei episcopi pământeni), numi „un grec învățat, dintre cei de pe lângă dânsul, pe Nichifor, călugărit la Neamț, poate anume pentru aceasta…”. Este primul din cei doi mitropoliți greci pe care a reușit să-i impună Moldovei regimul turco-fanariot de-a lungul întregii sale existențe în această țară (1711 – 1821) și despre care se afirmă că, în general, nu a fost un rău cârmuitor. Mănăstirea Putna a rămas însă nerestaurată în cei zece ani ai arhipăstoriei sale (1740 – 1750), agravându-și treptat avariile produse de cutremurul din 1739, deși i s-au reînnoit și în acest răstimp, vechile privilegii.

Împotriva mitropolitului străin și impus, episcopii, egumenii și boierii autohtoni au format în 1750 o coaliție care a determinat paretisirea acestuia, adică demisionarea sa. În același an, la 13 noiembrie, este ridicat în scaunul mitropolitan al Moldovei Iacov Putneanul, una dintre cele mai luminoase figuri ale clerului român din toate vremurile, cărturar și patriot, scriitor talentat și promotor de seamă al emancipării poporului prin instrucție și educație, spirit format în ambianța Putnei, la izvoarele marilor tradiții ale vestitului așezământ ștefanian. Cum cu pătrundere observă I.P.S. Teoctist, cel mai comprehensiv exeget al vieții și operei ilustrului ierarh, „Iacov Putneanul a știut să vâslească de așa fel, încât, preocupările și strădaniile sale, închinate afirmării ideilor de unitate națională, de afirmare a conștiinței de neam și de promovare a culturii românești, îl așează la loc de frunte în galeria urmașilor lui Dosoftei”, meritul său fiind cu atât mai mare, cu cât „Epoca luminilor, care pe plan european nu a întrunit, întotdeauna și pretutindeni, adeziunea slujitorilor Bisericii, a găsit în persoana ierarhului moldovean un aderent și înflăcărat promotor al ridicării oamenilor prin binefăcătoarea lumină a învățăturii”.

Născut la Rădăuți, în ziua de 20 ianuarie 1719, Iacov a intrat ucenic la Mănăstirea Putna în anul 1731, parcurgând rapid – grație însușirilor sale spirituale – toate treptele ierarhiei monahale: în 1736 este ieromonah, în 1744 egumen al Putnei, iar în 1745, la numai 26 de ani, episcop de Rădăuți, continuând aici importanta activitate tipografică a predecesorului său Varlaam, pe care o va dezvolta considerabil, mai târziu, la Iași.

Ajuns mitropolit al Moldovei și cunoscând îndeaproape tendințele domnilor fanarioți de a-și impune oamenii în fruntea Bisericii Ortodoxe Române și de a-și însuși averile mănăstirilor noastre, „închinându-le” Patriarhiei din Constantinopol sau Athosului, Iacov Putneanul convoacă la l ianuarie 1752, la Iași, un sobor al episcopilor și egumenilor mănăstirilor neînchinate, hotărând respectarea cu sfințenie a vechilor pravile pământene, care prevăd alegerea vlădicilor în Moldova numai din rândurile clerului autohton.

„Cuvine-se dar, glăsuiește această hotărâre, nu numai a păzi ori cine obiceiul tarei și al patriei sale, ca să stee nemutat și necălcat, ci încă și apărătoriu cu toată tăria sa să fie asupra protivnicilor, ce să ispitesc a călca obiceiul cel bun și de folosul țarei (…), care obiceiu din descălecătura țărei și până acum, așa s-au urmat și s-au păzit și niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit la păstoria vreunui scaun, fără numai la veleat 1739…”. De aceea, se conchide mai departe, „atât soborul bisericesc cît și cel politicesc, de la mare până la mic” trebuie „să stea cu toții ajutoriu dreptății și obiceiului țării și sfânta pravilă a se călca nici de cum să nu îngăduiască…”.

Semnificativ este faptul că, pe acest document, imediat după semnăturile mitropolitului Iacov și ale episcopilor de Roman, de Rădăuți și de Huși, urmează iscălitura lui Calistru, egumenul Putnei, apoi semnăturile celorlalți egumeni și ieromonahi. Simptomul anunță renașterea spirituală a mănăstirii sub arhipăstoria mitropolitului Iacov, o nouă epocă de strălucire care va readuce slăvită ctitorie monastică a lui Ștefan cel Mare în prim-planul istoriei culturale românești din secolul al XVIII-lea.

Cărturarul patriot, autor al unor importante lucrări cu mesaj iluminist, scrise și tipărite în limba română, printre care amintim în mod deosebit un Bucvar, adică un abecedar, considerat „prima tipăritură de acest fel pe pământul țării noastre”, face numeroase danii mănăstirii în care își avea metania, acordându-i totodată privilegii supreme. Astfel, în ianuarie 1756 emite o scrisoare, semnată de toți arhiereii și egumenii Moldovei, „pentru sfânta Mănăstire Putna, precum să fie însăși stăpânitoare la locurile ei și să fie slobodă și în volnicia sa, iară să nu fie metoh (subordonată) nici mitropoliei, nici nimănui”. întărită cu „strașnic blăstăm” împotriva oricărui atentator la neatârnarea Putnei, această scrisoare este urmată, în același an, de recunoașterea vechilor privilegii ale mănăstirii și de acordarea altora noi din partea lui Constantin Racoviță, iar în 1757 de un nou înscris prin care mitropolitul Iacov blagoslovește „pe prea cuviosul archimandrit chir Vartolomeiu Mazerenul, cum și pe cuviosul igumen chir Calistrat, ca la dumnezeieștile slujbe să slujească cu nebederniță, cu cruce de piept și cu cârja archimandrească (…). Și încă cuviosul archimandrit să aibă voie a sluji și cu archimandrească mitră ce se află la numita mănăstire”. Toate aceste prerogative – pe care egumenii și arhimandriții de la Putna le avuseseră „din ceput” – constituie însemnele distinctive ale rangului episcopal, sub acest aspect mănăstirea devenind din nou „cea mai întâi, cap tuturor mănăstirilor pământului Moldovei, singură de sine stăpânitoare, nicăirea supusă…”.

La data urcării lui Iacov Putneanul în scaunul mitropolitan al Moldovei, Mănăstirea Putna căzuse aproape în paragină. Starea sa de atunci rezultă dintr-o însemnare a lui Vartolomei Măzăreanu asupra lucrărilor întreprinse aici de vrednicul ierarh în anii arhipăstoriei sale (1750 – 1760): „…Deci și acum în zilele noastre, preosfințitul părintele nostru chir Iacov, mitropolitul Moldovei, văzând această sfântă mănăstire de tot fiind învechită și toate zidurile din prejurul ei răsipite și de tot părăsite, și fiind preosfinția sa fiu închinat acestei sfinte mănăstiri, umilindu-se s-a umplut de râvnă și dorință sufletească și s-au apucat cu toată osârdia și silința sa de înnoirea acestei sfinte și dumnezeiești mănăstiri (…) s-au apucat de zidul ogrăzii, cel din prejurul mănăstirii (…) și l-au tencuit și l-au văruit frumos. Iară clopotnița fiind crăpată și plecată foarte și întru mare primejdie de cădere, au săpat groapă mare până în temelie, întru care puind mulțime de piatră, au zidit picior foarte țeapăn și o au îndreptat. Așijdere trapezarea și cu pivnițele fiind de tot răsipite și de tot părăsite de mulți ani, s-au apucat de însele și au curățit pivnițele și le-au făcut toate de iznov noao. Biserica cea de sus, Hramul sfinților apostoli Petru și Pavel, împreună cu chiliile și cu cerdacul lor și trapezarea cu toate vasele ce sunt într-însa, de aramă și de cositoriu, și pităria și cuhnea și beciurile. Aceste toate preosfinția sa din temelie de iznov nou le-au prefăcut, fără de alte moșii și vii și odoară ce au dat preosfinția sa acestii sfinte mănăstiri, și nici la unul dintru aceste lucruri bune ce-au făcut preosfinția sa întru această sfântă mănăstire, pentru multă smerenia sa n-au priimit să i să scrie numele său, ca să se știe după vremi de cine sunt înnoite și făcute”.

Din alte surse știm că „biserica cea de sus”, adică paraclisul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, de pe latura de vest a zidului de incintă, ca și chiliile pentru călugări și egumen au fost construite de Iacov Putneanul din lemn.

Apărător fervent al demnității patriei, al poporului ofensat și estorcat prin constrângerile unui regim fiscal excesiv, neînfricatul ierarh trebuia să ajungă, fatalmente, în conflict cu domnii fanarioți. Luând act de frământările și protestele țărănimii împotriva „urâtei dajdii a văcăritului, o rea pricinuitoare de mare stingere și stricăciune tuturor de obște”, mitropolitul izbutește a-l îndupleca pe Constantin Racoviță să desființeze odiosul bir, convocând imediat un sobor de vlădici și de preoți care, la l martie 1757, condamnă și afurisește pe oricine ar încerca să-1 mai reintroducă. Și pentru că următorii domni, Scarlat Ghica (1757 – 1758) și, mai cu seamă, Ioan Teodor Callimachi (1758 – 1761) i-au pretins insistent să ridice blestemul, Iacov Putneanul s-a văzut silit, în 1760, să-și ceară paretisirea, luându-și, cum singur spunea, „ziua bună de la domn și de la toți boierii pământului, zicându-le: iată că m-am lepădat și de mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap și în suflet…”.

Se retrage în același an la Putna, continuându-și aici marea operă de înnoire și înălțare spirituală a vechiului așezământ, până la sfârșitul vieții sale (1778). Consolidează zidurile bisericii, reconstruiește în stil baroc tamburul turlei de pe naos, repară acoperișul, înlocuiește pardoseala, reface clopotul cel mare, zis Buga, deoarece se dogise, și face un iconostas nou, cel care poate fi văzut și astăzi.

Potrivit unui Catastih întocmit de el, la 20 ianuarie 1764, numai până la această dată „cheltuiala toată cită au făcut cu toate înnoirile și daniile în numita mănăstire au cuprins 10.351 de lei și 11 bani, deosebit de alte lucruri ce au mai dat …”. Suma reprezintă „dreapta lui agonisită, cu osteneală și strădanie încă din copilărie”, dar la ea s-au mai adăugat, pe parcurs, diverse ajutoare de la Constantin Racoviță, milosteniile credincioșilor, contribuțiile episcopilor de Roman și de Rădăuți, ale starostelui de Cernăuți și ale unor ieromonahi etc. Se știe, de asemenea, că pentru a-i restitui monumentului strălucirea de odinioară, Iacov Putneanul a recurs, la un moment dat, și la comorile aflate în mormântul lui Ștefan cel Mare, care a fost deschis, în urma unei delațiuni, la 19 februarie 1758, de către Dumitru Lascarache, ispravnicul Sucevei, dar cu avizul și ordinul expres ale lui Scarlat Ghica-vodă. Astfel, pe lângă semnificația renașterii din sine însăși a ctitoriei, amănuntul acesta ne oferă și dovada peremptorie că, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, mormintele voievodale de la Putna nu au fost prădate nici de cazacii lui Timus Hmelnițki, la 1653, cum se afirmă frecvent, și nici de alți profanatori anteriori sau ulteriori acestora, pentru că, altminteri, ar fi greu de crezut că vreunii din ei au procedat la desfacerea lor, cu gânduri necurate, și au lăsat neatinse totuși podoabe de aur și argint, pietre prețioase și foarte numeroase mărgăritare.

Concomitent cu aceste lucrări, Iacov Putneanul ar fi inițiat, organizat și condus aici, în colaborare cu arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, cărturar de seamă, scriitor și traducător fecund din limbile slavonă și rusă, mai multe forme de învățământ, printre care „o școală superioară de teologie pentru pregătirea clerului din Moldova și o Academie duhovnicească după modelul Academiei duhovnicești a mitropolitului Petru Movilă de la Kiev, al cărei mod de organizare și funcționare, atât Măzăreanu, cât și confratele său Calistru, ieromonahul Putnei, îl cunoscuseră în 1757, cu prilejul unei călătorii la Pecerskaia Lavra din capitala Ucrainei. Data înființării acestor școli fluctuează de la exeget la exeget. Unii susțin că în 1774, arhimandritul Vartolomei Măzăreanu ar fi scris unui ucenic, în calitatea sa de „îndireptătoriu scoalelor domnești, episcopești și monastirești ale Moldaviei”, informîndu-l că vlădica Iacov „a deschis în chiliile de la obstejitia Putnei o Academie Duhovnicească, aidoma după chipul aceleia de la Chievul ucrainiților den sfânta Lavră Pecersca”, ceea ce ar însemna ca, în 1774, Academia exista, funcționând paralel cu vechea scoală de la Putna, care pregătea ucenici din rândul cărora noua instituție de învățământ își recruta, probabil, elevii.

Într-un cuvânt, Mănăstirea Putna trăia din plin acum o intensă viață spirituala, ale cărei direcții fundamentale vizau promovarea unor idei moral-politice și sociale noi, iluministe, transpunerea în limba română a imensului tezaur literar-religios, care circulase mai înainte în limba slavonă, și constituirea unei literaturi istorice, morale și religioase autohtone, originale. Mentorul acestor direcții majore în activitatea culturală de la Putna a fost proin-mitropolitul Iacov, iar cel mai fecund și mai talentat reprezentant al lor a rămas Vartolomei Măzăreanu, autorul unui număr de „peste 40 de scrieri: alcătuiri personale, tălmăciri, simple manuscrise, care vădesc răbdarea și hărnicia sa”, toate scrise într-o limbă românească „fluentă și plăcută”.

Foarte curând însă o nouă urgie se abate asupra întregii țări, lovind puternic și mănăstirile din nordul Moldovei. La 7 mai 1775, cu acordul Porții otomane, Imperiul habsburgic răpește Moldovei Bucovina, iar în 1783, sub împăratul Iosif al II-lea, sunt expropriate și desființate toate schiturile și mănăstirile din această parte a țării, cu excepția Putnei, Suceviței și Dragomirnei.

Noua situație, deosebit de precară, a vechilor așezăminte monahale bucovinene se răsfrânge expresiv într-o scrisoare deschisă pe care starețul Sila de la sihăstria Putnei o adresează tuturor credincioșilor ortodocși din Bucovina, arătând că „smeriții bătrâni” de la această sihăstrie, „fiind acum de acești nemți împrejurați și de toate părțile închiși și strâmtoriți și supărați și năcăjiți și foarte jăcuiți la vămi”, au ajuns într-o situație jalnică, fără nici un venit, înglodați în datorii, lipsiți până și de hrana zilnică…, în asemenea împrejurări, biserica de lemn atribuită lui Dragoș devine biserică parohială „pentru poporenii acestui sat (…), însă tot supt păstoria și purtarea de grijă a Mănăstirii Putnii”, unde, în 1785, sunt transferați și călugării de la sihăstria Putnei, care, abandonată fiind, va cădea treptat în paragină. Egumenului de la Putna i se confirmă totuși, la 12 martie 1788, dreptul de a purta în continuare bederniță, cruce pectorală, mitră și cârjă episcopală, deși atribuțiile religioase, juridice, culturale, sociale și economice ale mănăstirii sunt considerabil reduse de către noua stăpînire. Continuă, de asemenea, să funcționeze școlile acestei mănăstiri. Dintr-o diată pe care și-o face Vartolomei Măzăreanu, la l ianuarie 1779, aflăm că, pe lângă altele, el a construit în preajma „vechii mănăstiri”, adică în preajma bisericii de lemn de la Putna, „o școală mare șl o școală mică, tot sub un acoperământ”. Relatarea nu trebuie înțeleasă în sensul că acum se înființează cele două școli, ci în sensul că pentru aceste școli care au funcționat și mai înainte, probabil, în incinta mănăstirii, el construiește, mai apoi, un local nou și special, în afara ei. Că școala, sau școlile, de la Putna funcționau mai de mult, o dovedește și Testimoniul (= certificatul), eliberat la l aprilie 1778 de Măzăreanu însuși absolventului Ioan Bălășescul, în vârstă de 12 ani, care învățase aici de pe când avea 5 ani și căruia i se făcea aprecierea că „este el în vârstă mică, dara în pricepere bun”, fiind recomandat, ca urmare, „pentru cinul ierodiaconiei, ca după aceea să fie și al doilea dascăl în școala de aice”. Din conținutul Testimoniului citat rezultă că la această scoală se învățau – „si de rost și cu înțelegere” – următoarele materii: „ceaslovul, psaltirea, octoicul, catehisul moldovenește șî rusește, alcătuirea scrisorilor moldovenește, psaltichia după melodia grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de episcopul Amfilochie după Buffier, retorica, piatra evangheliei asupra despărțirii bisericii răsăritului de a apusului, epistolia arhiepiscopului Eughenie, istoria bisericii după Evsebie și alți istorici de la începutul creștinătății, până la veacul al IX-lea și până la soborul din Florența și scurtata teologie platonească”. Certificatul lui Ioan Bălășescul, viitor episcop al Bucovinei sub numele de Isaie, înmormântat la Mănăstirea Putna în 1834, este semnat de Dositei, episcopul Rădăuților, Vartolomei Măzăreanu, ,,mădular academiceșteii teologii Kievului și îndreptătoriu (= inspector) școalelor domnești, episcopești și mănăstirești ale Moldovei” și de Ilarion, „ieromonah, mădular al filosofilor Patmosului și învățătoriu psaltichiei școalelor Moldovei”.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui de al XlX-lea, mănăstirea își păstrează, în linii mari, înfățișarea dobândită pe vremea lui Iacov Putneanul, dar numărul călugărilor scade vertiginos, fiind limitat de autoritățile habsburgice la maximum douăzeci și cinci. Prefaceri substanțiale, cum vom vedea mai departe, se produc; între ani 1852 – 1856, când se procedează la înlocuirea tuturor construcțiilor de lemn ale mănăstirii cu altele noi, de zid, lărgindu-se, totodată, și incinta.

La capătul acestei campanii reconstructive, prevalându-se de un demers mai vechi al egumenului Artimon Bortnic pe lângă „înalt prea cinstitul consistoriu episcopal din Cernăuți”, autoritățile austriece din Bucovina constituie o comisie, prezidată de Anton Schonbach, „conceptist imperial guvernamental”, care procedează, între 11 – 17 noiembrie 1856, la deschiderea și cercetarea mormintelor voievodale din biserica Mănăstirii Putna. Operația s-a efectuat in prezența călugărilor mănăstirii și a multor români bucovineni veniți aici anume pentru aceasta. Printre ei se afla și Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului, paroh pe atunci la Putna, patriot ardent și admirator profund al gloriei străbune, care, scriind despre emoția trăită la vederea rămășițelor pământești ale lui Ștefan cel Mare, considera neîndestulătoare propria-i simțire, pentru a trăi în toată adâncimea ei această emoție și chema, de aceea, „națiunea întreagă să simțească (…) acest moment sacru și maiestos”. Mai apoi, el exclama răscolit: „Moldovă, Moldovă, veche și nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale!”, încordarea și tăcerea deveniseră atât de profunde, scrie Iraclie Porumbescu, încât se auzeau cum bat inimile în piepturile celor de față și „nu se văzu ochi fără lacrimi și chiar pe cei de alt neam, carii se aflară de față la acest minut grandios și istoric, îi văzui cu adevărat urniți și cutremurați în cea mai adâncă adâncime a inimii lor!”.

După inventarierea și descrierea exactă a tuturor obiectelor prețioase găsite în morminte, din care unele figurează acum în muzeul mănăstirii, criptele sunt închise la loc, așa cum au fost. Documentele redactate minuțios cu acest prilej sunt publicate ulterior în limba germană mai întâi parțial de către F. A. Wickenhauser, apoi integral de către cunoscutul arhitect austriac K. A. Romstorfer, restauratorul bisericii Mănăstirii Putna Ia începutul veacului nostru. Din conținutul lor rezulta, odată mai mult – și în pofida tuturor opiniilor contrare – că mormintele voievodale de la Putna nu au fost prădate niciodată, în accepția proprie a noțiunii. Pentru a spulbera numeroasele fabulații care circulă în sensul acesta, mai ales pe cale orală, este suficient să trecem în revistă cele mai prețioase obiecte găsite în ele, conform protocolului încheiat la 2 decembrie 1856, de către amintita comisie austriacă, toate la un loc pledând, prin însăși valoarea lor, teza nonviolării, până la data respectivă, a mormintelor din care au fost scoase, cu excepția celui aparținând marelui ctitor, care mai fusese cercetat o dată, pe vremea lui Scarlat Ghica-vodă (1758), – dar tot oficial și tot fără intenții prădalnice. Iată, pe scurt, lista acestor obiecte, în ordinea descoperirii lor la 1856.

În mormântul domniței Maria Cneajna, fiica lui Ștefan cel Mare, s-au găsit: rămășițe de vesminte lucrate în fir de aur și argint, cu franjuri și galoane de aur, cu podoabe de perle și nasturi de argint în formă de zurgălăi, precum și două inele de aur, „din care unul cu o turcoază, iar al doilea cu o piatră de rubin prinsă în metal”.

În mormântul doamnei Măria, soția lui Petru Rareș: resturi de țesături, lucrate în fir de aur, 46 de nasturi metalici auriți și trei inele de aur, din care unul, „cu lucrătură cizelată, poartă o turcoază și o piatră de granat; al doilea, cu o lucrătură asemănătoare, are de asemenea o turcoază și, în sfârșit, al treilea are o gravură ștearsă și o lucrătură de mozaic albastru, reprezentând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus”.

În mormântul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare: rămășițe de vesminte lucrate în fir de aur și argint, provenind dintr-o mantie foarte somptuoasă; rămășițele unei coroane, lucrată în catifea, căptușită cu mătase vișinie și decorată cu 52 de piese ornamentale triunghiulare de aur, cu 24 de piese ornamentale septagonale, de asemenea de aur, toate fiind încrustate, la rândul lor, cu câte o piatră roșie; două încheietori de aur masiv, pentru mantie, modelate în formă de struguri; trei inele de aur, dintre care unul „alcătuind un cerc solid, lat, pe fața căruia se văd două încrustaturi la margine și un desen gravat în formă de plasă; al doilea inel, gros, lucrat în aur, este prevăzut sus cu un topaz, iar lateral cu un rubin mai mic neșlefuit și un smaragd. Pe lângă acestea, este împodobit și cu o gravură în forma de arabesc; al treilea inel – cel mai mare – este prevăzut sus cu o cornalină în care este gravat un zimbru, stema veche moldovenească. Părțile laterale ale acestui inel sunt gravate cu arabescuri simple”.

În mormântul lui Ștefăniță-vodă, fiul lui Bogdan al III-lea: resturi de veșminte, lucrate în fir de aur și argint, cu ornamentații și detalii indicând odăjdiile „celui mai înalt cin călugăresc”; două podoabe de aur provenind de la coroană, cu câte un ametist în montură filigranată și cu o perlă între ele, de mărimea unui bob de mazăre; o încuietoare mare de aur (poate o pafta?), în formă de castel, ornamentată pe toată suprafața cu arabescuri filigranate, pe laterale cu șapte veriguțe, tot de aur, iar pe una din suprafețe cu trei rubine neșlefuite și neregulate, „totul atârnând de un inel de aur care nu se închide”; opt fragmente dintr-un lanț de aur cu podoabe filigranate; șase rozete de aur; șase plăcuțe ovale de aur, prevăzute cu urechiușe și veriguțe; treizeci și două de plăcuțe ovale mai mici, tot de aur, prevăzute, de asemenea, cu veriguțe și urechiușe; o sută cincizeci și șapte de mărgăritare cu găurele. Se presupune că cele mai multe dintre bijuteriile amintite aici „par a fi podoabele unei coroane, cât și părți ale minunatei îmbrăcăminți, ale cărei rămășițe au fost găsite”.

În mormântul neidentificat, de la picioarele lui Bogdan al III-lea, care înaintează parțial sub zidul dintre pronaos și gropniță, nemarcat pe atunci de nici o lespede și de nici o inscripție, „s-a văzut un cadavru de mărime mijlocie, care era așezat fără sicriu, complet îmbrăcat, pe 13 șine metalice, de șase țoi, așezate de-a latul mormântului. Capul descoperit al mortului era așezat pe un căpătâi de cărămizi zidite…”, întrucât acest schelet, mai bine păstrat, „a putut fi văzut și descris, prin formele sale exterioare, fără a fi nevoie să fie scos din mormânt (…), comisia a hotărât să lase acest mort în poziția găsită (…) și a dispus, deocamdată, numai desfacerea parțială a îmbrăcăminții din partea de sus, sub care se vedea în regiunea pieptului o îmbrăcăminte națională scurtă, cusută cu nasturi metalici mici și deși, în formă de mazăre, în stare oxidată, având la mâneci cusuți fluturi aurii”. După această constatare, mormântul a fost închis fără a se scoate nimic din el. Comisia a conchis atunci, în mod eronat, că acesta este mormântul lui Alexandru, „bănuind că prințul a murit într-o vreme în care au fost împrejurări deosebite sau războaie care nu au îngăduit să se facă inscripții pe mormântul său”. Noi am opinat mai sus, că acesta ar putea fi, mai curând, mormântul doamnei Maria Despina, soția lui Radu cel Frumos, care, potrivit știrilor din Letopisețul anonim al Moldovei, din Letopisețul Putna II și din Cronica lui Grigore Ureche, a răposat la 11 mai 1500, fiind „îngropată cu cinste în mănăstirea lui (Ștefan voievod) de la Putna”, însăși „îmbrăcămintea națională”, descrisă foarte sumar mai sus, pare a fi, dealtfel, a unui personaj feminin și nu masculin.

În mormântul lui Ștefan cel Mare, ca și în mormântul precedent, neidentificat, rămășițele pământești ale slăvitului erou au fost găsite, fără sicriu, așezate tot pe treisprezece bare de fier, dispuse transversal și tot cu căpătâi de cărămizi zidite în zona craniului. Comisia a constatat că osul frontal s-a păstrat cel mai bine și că statura voievodului era într-adevăr scundă, așa cum o descrie Grigore Ureche și cum arată „vorbele rămase din bătrâni”. Mantia sa era confecționată dintr-o „stofă grea și bogată”, având o cruce de aur brodată în dreptul pieptului, „care nu se prăbușise” în sine. Alte obiecte prețioase nu s-au găsit în mormântul lui Ștefan cel Mare, doarece, cum bine se știe acum, ele fuseseră ridicate cu prilejul deschiderii anterioare, din februarie 1758, fapt constatat, la vremea sa, și de comisia austriacă. Ceea ce s-a găsit atunci rezultă parțial din scrisoarea mitropolitului Iacov către egumenul Venedict, citată de noi, mai sus, și, mai departe, în catalog, la fișa Coroanei Maicii Domnului. Din păcate, nu am izbutit să depistăm izvodul ispravnicului Lascaraclle, care ar fi trebuit să fie în arhiva Mănăstirii Putna și în care erau menționate toate obiectele găsite de el în acest mormânt, după cum rezultă din Catastih de toate scrisorile sfintei Mănăstiri Putnii, întocmit în 1764 „de smeritul și mult păcătosul Vartolomeiu Măzăreanu, arhimandrit”.

Cu privire la „mortul arătat așa de misterios în scrisoarea lui Iacov Putneanul”, comisia a conchis categoric că „nu poate fi altul decât Ștefan cel Mare”, lucru ce rezultă fără putință de contrazicere din observația făcută pe verso acestei scrisori de către egumenul Mănăstirii Putna, care sună astfel: „Această scrisoare este de la prea înaltul domn și stăpân mitropolitul Iacov, în care scrie despre lucrurile găsite în mormântul din pomelnic (adică din gropniță), unde se află mormântul lui Ștefan cel Mare, pentru a face din ele două coroane la icoana făcătoare de minuni”.

Odată cu cercetarea rămășițelor pământești ale lui Ștefan cel Mare, comisia și-a considerat misiunea îndeplinită, dispunând reînchiderea mormântului fără „a le mișca din locul în care au fost găsite” și concluzionînd, totodată, „că nu este indicat să continue operațiile pentru desfacerea și a celorlalte trei morminte” (adică al Măriei Voichița, al Măriei de Mangop și al lui Petru și Bogdan), deoarece acestea „coincid fără îndoială cu indicațiile pietrelor funerare din pomelnic, putându-se, în această privință, trage toate concluziile precise…”. Reținem, în sfârșit, câteva din aceste concluzii:

– „Trebuie să se exprime părerea că rămășițele pământești ale lui Ștefan cel Mare și ale lui Alexandru (sic !) au fost îngropate fără sicrie, trupurile fiind înfășurate în veșminte domnești. Aceasta rezultă din împrejurarea că așezarea și poziția resturilor de îmbrăcăminte” din cele două morminte „au fost găsite în deplină orânduială, pe când, dacă s-ar fi scos sicriile ori s-ar fi mutat cadavrele (cândva)…, îmbrăcămintea lor s-ar fi deranjat. De asemenea, trebuie luat în considerație că în ambele morminte se află, pentru sprijinirea capului, desigur, câte un căpătâi de zidărie, care, în cazul îngropării cu sicrie, nu ar fi avut nici un rost”.

– „În ceea ce privește împrejurarea că în mormântul lui Ștefan cel Mare s-a menținut partea de deasupra a craniului, în timp ce în alte morminte – de pildă, în mormântul voievodului Bogdan, care a murit cu mulți ani mai târziu – nu s-au mai găsit rămășițe ale oaselor capului, acest lucru are o explicație în construcția mult mai îngrijită a mormântului și în alcătuirea lui din piatră de grezie fină, fapt prin care s-a adunat relativ mai puțină umezeală în mormânt, astfel încât rămășițele pământești au ținut mai mult și au fost aflate în stare mai bună”.

– „Având în vedere interesul istoric și arheologic al rămășițelor vestimentare, ca și al inelelor și al celorlalte odoare ce au fost găsite în aceste morminte, s-au făcut desene și fotografii ale acestora, ca și ale mormintelor deschise (…), iar de către comisarul tehnic s-au făcut planuri în ceea ce privește așezarea arhitectonică a bisericii Mănăstirii Putna (…) – Apoi, resturile mortuare, prefăcute în țărână, care au fost scoase din mormintele pronaosului, au fost așezate în sicrie noi, la loc în mormintele lor, iar obiectele demne de păstrat s-au așezat în mod corespunzător și s-au încuiat sub sigiliul comisiunii într-un dulap al mănăstirii, de asemenea sigilat, cu indicația persoanelor cărora aceste obiecte le-au aparținut în viață”.

La sfârșit, „apreciind că Ștefan cel Mare și familia sa sunt într-o deosebită cinste în amintirea poporului”, comisia propunea ca să se „ridice chiar în Mănăstirea Putna – potrivit dorinței întregii țari — un monument corespunzător pentru a se păstra amintirea descoperirii mormintelor domnești aflătoare acolo”.

Profunde și ample ecouri au produs, de asemenea, în cugetele românilor de pretutindeni, marile serbări organizate la Putna în anii 1871, 1904, 1954, 1957 și 1966, cu prilejul aniversărilor și comemorărilor legate de fundarea și sfințirea secularului monument sau de urcarea lui Ștefan cel Mare în tronul Moldovei și de trecerea sa la cele veșnice. Nu zăbovim însă, aici, asupra lor, deoarece toate sunt menționate, mai pe larg sau mai succint, la capitolul Cronologie concordanta, care conține adeseori și texte antologice referitoare la ele.

 

sursa : www.putna.ro

dtadmin

Leave a Comment


Your email address will not be published. Required fields are marked *

EnglishFrançaisDeutschMagyarRomână